Frezii

Freziile miros a dragoste. A ziua mamei mele, candva in februarie, cand apartamentul nostru minuscul devenea incapator. Incapea in el atata dragoste, de ma mir ca nu plesneau betoanele din toate incheieturile. Incapeau suorile si nepotii, incapeau colegii si prietenii, incapeau si bratele nesfarsite de flori.

Florile si cadourile (pe care, in mare parte, mi le insuseam in timpul adolescentei) erau treaba mea. In vaza inalta si subtire de cristal puneam freziile. Intotdeauna erau multe frezii. In cea mica de sticla rosie inghesuiam zambilele, iar in cea mai larga puneam lalelele.

Am in urechi fosnetul ambalajului si in varful degetelor frunzele aspre de feriga pe care se puneau intr-o vreme freziile. 

 

Vazele pline, pe podea, rezemate de pereti. Hainele oaspetilor, grele si lungi, pe care le faceam morman in dormitor. Platourile cu bunatati care circulau pe deasupra capetelor celor asezati in jurul mesei sau turceste pe covor. Coatele care iti intrau in coaste cand cineva ducea furculita la gura. Povestile, glumele si rasetele celor pe care dragostea ii scosese din casa. Dragostea care ii facea sa stea cu genunchii la gura, la o masa mult prea mica, intr-o casa minuscula, plina de oameni si flori. Dragostea pentru sora, matusa, colega, prietena lor. Dragostea lor pentru mama mea.