Dimineti (3)

Fusese una din cele mai infricosatoare nopti din viata mea de 12-13 ani. Tunetele pareau sa zgaltaie din temelii casa bunicilor si muntii din jur ziceai ca se rup in bucati. Ne stranseseram cu totii in "casa cea buna", camera cea mai curata, unde dormeam de obicei pe jos, la gramada, pe zestrea facuta de bunica: plapume groase umplute cu lana si perne din puf de gasca.

Acum nu mai dormea nimeni. Eram vreo 7 verisori, de la 13 ani la un an si ceva. Nu erau suficienti adulti sa ne tina pe toti in brate, asa ca ne ingramadiseram unii in altii si plangeam cat ne tineau plamanii. Ne opream din plans doar cand tuna si mai tare si ne pierea glasul de spaima sau cand incercam sa mai zicem Tatal nostru sau Ingerasul. Si ai nostri se cam pierdusera cu firea. Doar bunicii dormeau linistiti in camera cealalta, nu s-au clintit nici cand trasnetul a lovit drugul de fier din curte. Nu de alta, dar cred ca nu au auzit absolut nimic.

Nu mai stiu cand si cum am adormit, epuizata de atata spaima si plans. Cert e ca dimineata pe la 6 m-am trezit sa merg la baie. Dap, acea baie, situata la o distanta considerabila de casa. Mi-am luat o pereche de slapi in picioare (erau singurele incaltari de la usa care imi veneau) si am pornit spre gradina.

Totul in jur era neclintit. Cer senin cat vedeai cu ochii, soare vesel pe cer, nici urma de nor, furtuna, sfarsitul lumii sau ce se mai intamplase in noaptea trecuta. Impietrisem. Cum putea sa fie atat de frumos si de liniste totul dupa noaptea in care credeam ca se rupe pamantul sub noi? Am deschis poarta gradinii si am pornit pe carare, printre ierburi stralucitoare si margarete pana la brau. Merii se mai scuturau din cand in cand de stropii grei de ploaie, cat sa ma conviga ca, totusi, noaptea trecuta fusese de-adevaratelea.

Ma plimbam prin gradina respirand tot si simtind tot prin fiecare por, cu setea omului care si-a vazut, intr-un fel, sfarsitul cu ochii (si care nu dormise mai deloc peste noapte si posibil exagera putin). Ma simteam vie si plina si recunoscatoare si nu stiam cum sa cuprind in mine toata minunea din jur.

Am stat in starea asta poetico-halucinanta pana m-a luat frigul. Oricat de romantica fusese plimbarea prin iarba inalta si printre flori, eram in slapi si uda pana la brau, plouata in cap de la pomii din livada si, sincer, ma cam apucase si foamea. Asa ca am facut cale-ntoarsa si m-am intors in prozaic.

In prozaic, adica in curte, am gasit-o pe mama plangand in hohote in bratele matusii mele. Cand nu m-a gasit in pat si m-a vazut pe geam zburdand prin gradina la 6 dimineata (pe mine, care nu faceam ochi inainte de 10 nici daca spargeai lemne langa mine), a crezut ca mi-am pierdut mintile de frica din cauza furtunii si rataceam prin gradina la ore neobisnuit de matinale pentru mine.

Buna dimineata!