Despre corespondenta

De fiecare data cand visez frumos, se face ca sunt in scara blocului si imi caut cheile in buzunar. Deja se vede ca e casuta postala plina ochi si sar intr-un picior de bucurie in jurul ei. Cand o deschid, din ea se revarsa cele mai ciudate si mai minunate lucruri: scrisori in plicuri timbrate, cu stampila rotunda; biletele colorate, impaturite in graba; reviste de tot felul; oracole (mai tineti minte oracolele?). Sunt atat de multe ca imi scapa din mana si se imprastie pe jos, trebuie sa le culeg pe toate cu grija pana imi umplu bratele si, intr-o stare de maxim extaz, ma grabesc spre casa, unde pot citi pe indelete toata comoara proaspata cu miros de hartie, cerneala si lipici.

Wishful thinking, as zice. Sau amintirea vie a vremurilor cand asa vorbeai, maica, cu oamenii. Si faceai schimb de poze cu Backstreet Boys, decupate de prin revista Bravo. Si vorbeai despre muzica si carti si fotbal si vreme si scoala si ce te mai preocupa acum o suta de ani.

As mai avea timp si rabdare sa scriu scrisori lungi si sa stau la coada la posta pentru timbre? Nu stiu ce sa zic. M-as bucura sa primesc orice (in afara de facturi) in cutia postala? Cu siguranta. Si, pentru ca fetele m-au intrebat la un moment dat ce-i aia posta si ce-s alea timbre si ce-i aia scrisoare (ioai, copiii astia tehnologizati), ne-am facut obicei sa pregatim si sa trimitem felicitari. Cu miros de hartie si cerneala si lipici.