Despre The Voice US si feedback

Candva, toamna trecuta, domnul Sot descarca Vocea Americii, sa ne uitam intr-o seara.

Mi-am dat ochii dramatic peste cap si am pufnit un "Vrei sa ne uitam la chestia asata in care toata lumea e spalata pe creier si antrenorii zic numai <Esti minunat, vai, te iubesc, esti extraordinar>?". Mai avusesem o tentativa de a vedea the Voice US si mi se paruse asa o facatura dulceaga, ca am renuntat dupa primele cateva minute. Am mai pufnit putin si am continuat sa strang bucati mici de jucarii de pe jos.

Mi-a luat vreo doua sau trei episoade sa ma obisnuiesc cu stilul american de a face lucrurile. Dupa astea doua sau trei episoade, insa, am ajuns amandoi la concluzia ca ni-l dorim pe Pharrell ca life coach/professor al copiilor/batranul sfatos din parc cu care stai de vorba cat se dau copiii in leagane/unchiul de treaba cu care te vezi la sarbatorile mari de familie.

L-am urmarit lucrand cu cantaretii din echipele lui. L-am vazut incurajandu-i si crescandu-i si ajutandu-i sa capete incredere in darurile lor si sa isi gaseasca acele lucruri care ii fac cu adevarat sa simta si sa traiasca muzica pe care o canta. L-am ascultat oferind un feedback pertinent, dand sugestii de imbunatatire si corectand intr-un mod cat se poate de incurajator. Am vazut concurenti respinsi care - in loc sa tranteasca si sa izbeasca, strigand nemultumiti ca au fost dezavantajati de niste antrenori care au clar urechile infundate, pentru ca ei, concurentii, sunt niste minunati – au plecat zambind, luand aminte la ce li s-a spus si parand deschisi spre a face imbunatatiri in modul in care canta. Unii dintre ei s-au intors in sezoanele urmatoare si au ajuns departe.

Toate discutiile acestea ne-au dus inevitabil cu gandul spre propria noastra experienta – mai ales legata de scoala, dar nu numai. Nu stiu cum a fost copilaria/adolescent la voi, dar eu tin minte perfect momentul in care am primit pentru prima data feedback adevarat pe ceva lucrat de mine. Tin minte cat de mult m-a socat abordarea celor doi profesori care mi-au schimbat viata (nu intamplator, unul dintre ei american). Cat de mult a contact ca, dupa 11 ani de scoala, am primit in sfarsit un raspuns individual, de la cineva care chiar a citit ce am scris/ce am gandit si si-a rezervat cateva minute pentru a-mi spune ce pot face mai bine, ce pot citi mai mult pentru a ma dezvolta, ce pot incerca pentru a ajunge unde imi doresc. A fost un soc fenomenal. A fost un an in care am prins aripi, in care am invatat cu enorm de mult drag la romana si engleza, un an in care am dobandit abilitati care mi-au folosit toata viata. A fost un an in care am simtit ca nu am trecut prin scoala degeaba. Cred ca feedbackul adevarat poate face asta.

Am continuat sa urmarim the Voice US. Am vazut oameni crescand prin incurajarile si sfaturile antrenorilor lor, am vazut tineri spunand lucruri frumoase despre competitorii lor. Am notat lucruri pe care le putem face si noi pentru copiii nostri. Si am ascultat niste oameni foarte foarte foarte talentati.

E si the Voice US o facatura? Posibil. Dar nu ne-a mai pasat. Aveam de ales intre o facatura in care oamenii erau pusi sa zica lucruri frumoase unii despre altii si o facatura in care oamenii erau pusi sa se balacareasca unii pe altii. Dupa vreo doua saptamani nu am mai rezistat - nu ne-am mai putut uita la Vocea Romaniei (dansatoarele partial imbracate si eternele discutii despre sex au cantarit si ele mult in ecuatie, mai ales pentru ca ne mai uitam si cu copiii). Am urmarit, in schimb, cu drag the Voice US si ne-am bucurat mult de tot cand preferatul nostru, Jordan Smith, a castigat.